Camino - Drumul catre sine

De Zully Mustafa - Publicat 18 februarie 2013


Mihaela Tatu nu mai are nevoie de nici o prezentare. Sau poate ca da. Poate ca trebuie sa facem mereu cunostinta cu ea ca s-o redescoperim ca pe un spirit inepuizabil de optimism si voie buna. Am avut ocazia, care a venit deopotriva si cu curiozitatea de a afla ce cauta un realizator/prezentator TV pe un drum atat de dificil precum Camino-Santiago de Compostela. Ce a facut-o sa iasa pentru o vreme din lumina reflectoarelor si sa plece la drum cu un rucsac si cu inima deschisa? Despre calatoria ei pe Camino a tot dat interviuri pe la diverse emisiuni - si probabil ca va mai da - pentru ca are mereu un mesaj de transmis tuturor celor care sunt atrasi nu numai de tentatia necunoscutului, ci si de descoperirea propriului Sine. Acolo, unde in deplina singuratate suntem expusi unei lumi ireale, unde prietenia, dragostea neconditionata si generozitatea fata de alti oameni se nasc din praf, din pietre si din mersul pe jos. Dar mai bine s-o lasam sa vorbeasca, asa cum numai ea stie s-o faca.

De unde vine pasiunea aceasta pentru calatorit?

Cred ca din curiozitate. Insusire fireasca a oricarui copil. Este adevarat, mai tarziu brutal reprimata de parinti, de societate, paradoxal si de scoala cateodata. Eu fac parte din categoria norocosilor. Am avut un tata care nu numai ca mi-a dat libertatea de a experimenta, dar mi-a cultivat si incurajat aceasta latura a firii mele. Latura care, la unele persoane, din nefericire, se "estompeaza" odata cu trecerea timpului, cu "maturizarea". Pacat. Imi place sa stiu cum traiesc alti oameni. De ce au obiceiurile pe care le au. De ce bucataria unora este mai sanatoasa decat a altora. Ce conditii climatice, de mediu sau istorice ii fac pe unii sa fie mai "umani" sau pe altii mai "duri". Ce minuni a mai facut Dumnezeu cu Pamantul, in momentele lui de joaca sau de relaxare. Trebuie sa marturisesc ca aceasta curiozitate nu ma caracterizeaza si atunci cand vine vorba despre partea "tehnica" a existentei noastre. Aparate, butoane, sisteme, circuite, imi sunt cam straine. Da-mi un rucsac, o pereche de incaltari comode si timp liber. Si nimic nu-mi mai sta in cale. Calatoria este una dintre marile mele pasiuni. Asa ca nu stiu cine e de vina. Firea mea, educatia pe care am primit-o de la tata sau frumusetile cu care ne-a inconjurat divinitatea.

Ce-a insemnat Camino pentru tine?

Mmmmm... Camino pentru mineee... ce inseamna... ce a insemnat... O piesa la teatru radiofonic si adancul vocii lui Florian Pitis. Un gand si o neliniste... O poveste! O legenda! Un adevar istoric! Randuri-randuri scrise-n carti de catre cei care au facut Camino inaintea mea si-au simtit nevoia sa impartaseasca. Credinta si abandon in mainile Lui. Dorinta de a merge pana la epuizare ca sa gasesc ce? Acum stiu! Pe mine-n mine. Clipele in care m-am rugat fara incetare "umple-ma, Doamne, de lumina si iubirea ta" momentele de intalnire cu ingeri pazitori, in persoanele altor pelerini, sau localnici sau a unor mesaje primite de acasa, in situatii de deznadejde. Camino a fost intalnirea adevarata si sincera cu El si cu mine. A fost sfarsitul... si-nceputul... Si acum stiu cu certitudine ca importanta nu este tinta, destinatia, ci drumul. Acei peste 800 de km pe care i-am parcurs impreuna cu El si cu mine. Si m-a insotit (adevarat va scriu, fara patetism si falsa emotie) energia drumului. Am simtit-o. Stiu, veti spune ca puteam sa merg pe jos in oricare alt colt de lume, sau de tara si ca nu trebuia sa merg pana in Spania. Asa o fi, dar eu in alte parti nu am fost si nici nu am auzit de un alt Camino de Santiago de Compostela, care sa ma incite sau sa-mi starneasca asa o neliniste si asa un interes. Stiu ca mai sunt si alte destinatii de pelerinaje spirituale... De ce am rezonat eu atat de tare cu acesta, numai bunul Dumnezeu stie. Indiferent cine sau ce m-a manat pe Camino bine-a facut si asa trebuia sa se intample.

Ce ti-au spus prietenii tai cind au aflat ca o sa pleci intr-un astfel de pelerinaj?

Prietenii apropiati au fost alaturi de mine. Ma stiu... daca-mi intra ceva in cap, nu exista drum de intoarcere. Dar cunoscutii... unii m-au admirat, altii m-au invidiat. Unii si-au manifestat dorinta de a ma insoti, dar ca nu au concediu, altii mi-au spus ca sunt "dusa" si m-au privit cam stramb. Altii si-au promis lor si mie (ca si cum asta ar fi contat pentru cineva) ca vor porni si ei odata... Acum ma intreb daca nu cumva tocmai ca sa nu ma faca sa ma simt eu prost, cand voi afla ce simt ei cu adevarat, despre toata aceasta poveste. Adica, saraca... hai sa n-o descurajam... ca se va descuraja ea singura... Unii nu intelegeau de ce trebuie sa mearga un om pe jos 800 de km, altii ma trimiteau la o manastire in tara... Parerile au fost impartite. Dar pentru mine nu a contat nimic. De 5 ani asteptam momentul acesta. Trebuia sa merg. Facusem o promisiune. Cu 3 ani in urma vizitasem Santiago de Compostela, orasul care este tinta, aproape finala a pelerinajului. Mai precis Catedrala Sfantului Iacob. Iar nu stiu de ce. Asa mi-a venit. Am fost cu fiica mea. In urma a ceea ce am trait acolo in acele 3 zile mi-am promis ca voi parcurge Camino, adica Drumul, dupa ce-mi voi rezolva problemele de sanatate. Bineinteles cu ajutorul Lui. Si asa am si facut. Repet, de ce acolo... NU STIU. Dar si acum mai sunt oameni care ma privesc cu suspiciune si cu ingaduinta, si pun la indoiala integritatea mintii mele. Asta e!

Ce te-a impresionat cel mai mult pe Camino, in afara de generozitatea oamenilor?

Totul. Fiind un drum calcat de-a lungul a sute de ani de zeci de mii de pelerini, totul a devenit, si o spun foarte brutal, pragmatic dar si real, o industrie. Dar tot ce este in jurul tau nu te lasa sa simti asta. Camino leaga catedrale si biserici de la est la vest in partea de nord a Spaniei. Este foarte bine semnalizat cu indicatoare, vezi scoica, simbolul pelerinului, sau sageata galbena sau pavaj de alta culoare. Sa fii orb sau foarte neatent ca sa te ratacesti. Si spun asta eu, care nu am nici cel mai mic simt de orientare. Dar pe Camino am invatat. Si numai pentru asta, si tot e un cistig parcurgerea drumului. De-a lungul istoriei, Camino a fost protejat si aparat de catre Cavalerii Templieri. Drumurile si caile de trecere peste ape au fost construite si consolidate la inceput de Domingo de Calzada, care a fost numit inginerul Camino-ului si facut sfant datorita miracolelor pe care se spune ca le-ar fi facut. Orasul Santo Domingo de Calzada ii poarta numele, iar legenda cu cocosul a ramas in inimile si mintile localnicilor si nu numai. Drept pentru care si acum, in biserica orasului, stau la loc de cinste o gaina alba si un cocos, care amintesc despre minunile sfantului, dar care fac si punctul de atractie al orasului, spre deliciul turistilor si al pelerinilor. Ai observat nevoia oamenilor de modele si miracole? Asta spune ceva despre societatea noastra. Le cautam in cer si in istorie/biblie pentru ca nu le mai avem aici, pe pamint... Hm. Deci drumurile semnalizate, intalnirea cu istoria si cultura acestei zone a Spaniei, spatii civilizat amenajate pentru innoptat pentru toate buzunarele, siguranta pelerinului indiferent de zona prin care trecea drumul, protejarea naturii si dezvoltarea economica, agricultura si turismul. Si nu pot sa nu spun, ospitalitatea si disponibilitatea localnicilor. Fidelitatea si respectul localnicilor fata de istoria si traditiile lor. Apoi firescul si normalitatea relatiilor dintre pelerini. Pe Camino am intalnit foarte multi OAMENI. Repet TOTUL m-a impresionat.

Ce te-a facut sa nu renunti, sa mergi mai departe, indiferent de durerile fizice?

Sa stii ca nici la aceasta intrebare nu am un raspuns exact. Stiu doar atat, ca am trecut prin niste dureri fizice pe care nu le pot explica si nici descrie. Tendinita si niste basiiiici cat cuprinde, si pe stangul si pe dreptul. Intr-o zi foarte calduroasa, pe cand strabateam o zona de teren plat in Castilla y Leon, m-am trantit pe jos pe marginea drumului, (vezi, nu am zis m-am asezat pentru ca nu s-a intamplat asa), si mi-am zis ca eu de acolo nu ma mai misc. Imi faceam socoteala ca am o sticla cu apa si un mar, am un sac de dormit si o lanterna, deci ma descurc. Dar nici chiar in acele clipe de durere maxima nu m-am gandit sa renunt sau sa ma intorc, sau macar sa-mi pun intrebarea "ce-i cu mine aici" sau "cine m-a pus sa plec de acasa"? Mi-am dat seama de asta cand am ajuns la Finistere, pe malul oceanului. Asa ca nu stiu ce m-a facut sa merg mai departe pentru ca nici macar nu m-am gandit la asta. Am mers pur si simplu. Dar stiu ca tot in acea zi, acolo pe marginea drumului, i-am cerut socoteala Lui si L-am intrebat de ce m-a abandonat daca tot m-a trimis la drum? Pentru ca eu nu aveam cum sa am acea idee. Era inspiratie divina... Si m-am cam "ratoit" Drept urmare am primit un mesaj de "mult curaj si bucurie" de la parintele meu duhovnic si nu stiu de unde am mai gasit puteri si am mai facut 3 km pana la primul hostel. Asta e. Pe Camino se intampla lucruri care te fac sa te gandesti la tine altfel. Asta daca ai constienta si vrei sa vezi. Asta mi s-a intamplat mie.

E adevarat ca este un drum magic? Ca pe acest drum te vindeci de anumite boli, ca ai revelatii, ca-ti apar ingeri pe drum sau te impaci cu sinele tau?

Drumul este diferit pentru fiecare. Depinde cum pornesti si ce asteptari ai. Daca pornesti cu premisa ca pe Camino vei avea revelatii, aparitii si globuri de lumina s-ar putea sa ai mari deceptii. Eu am pornit foarte trufasa. Ca sunt pregatita fizic, ca io-s fata de la munte si ca nimic nu-mi va sta in cale. Si intr-adevar nimic dinafara mea nu mi-a stat in cale. Doar eu, mie insami. Pentru ca acele basici mi-au fost date tocmai sa ma mai potoleasca. Sa-mi arate ce inseamna smerenie si rabdare si intelegere. Si mai ales cat de mica si neputincioasa sunt in fata maretiei Lui. Se zice ca pe Camino te intalnesti cu toti demonii tai. Frica, panica, dezamagire, iluzii desarte, trufie, minciuna, lene, nestatornicie, delasare, invidie, gelozie, zgarcenie, tiranie, egoism, lasitate si lista ar putea continua. Esti fata-n fata cu acesti demoni pentru ca esti singur. Nu mai ai pe cine sa dai vina pentru nereusitele tale. Sau pentru comoditatea ta. Si atunci, fie ii iei in "piept" si treci prin ei constientizand totul cu sinceritate, fie ii duci mai departe in spate si te intorci cum ai plecat, criticind in stanga si in dreapta, totul. Drumul, alti pelerini, cazarea, masa, sotul, caldura, spaniolii, bagajul, ziua, noaptea... Dar niciodata pe tine. M-am intalnit si eu cu vreo cativa. Demoni, zic. Dar cred ca m-am descurcat cu ei. Si nu am avut niciun fel de asteptari. Asa ca m-am pomenit dand telefoane unor fiinte, carora am crezut eu ca le-am gresit. Si am inceput sa fiu mult mai atenta la ce semne primesc de la natura. Si mi-am dat seama cat de puternic si consistent te hraneste o ploicica buna, dupa o zi calduroasa si am inceput sa multumesc pelerinilor cu care calatoream pentru putina vreme si care-mi ridicau moralul, si am vazut cat de importanta a fost prezenta mea in drumul altor pelerini, carora le era greu... Si fiinta mea s-a apucat sa-si puna niste intrebari fara sa ma intrebe pe MINE mai intai. EU care le stiam pe toate si mi-am dat seama ca nu stiu nimic... Si mi-am dat seama ca intrebarile veneau din inima si nu din minte, care fie vorba intre noi e o mica tradatoare, si am inceput sa traiesc din inima. Nu stiu daca se intelege ce scriu eu aici, dar asa a fost. Am facut cunostinta cu minunata fiinta Mihaela care locuia in inima mea. Si iata-ma-s. Poate ca e un drum magic, sau poate ca nu, poate ca apar ingeri, sau poate ca nu, poate ajungi la lumina din tine, sau poate ca nu, dar ce pot spune eu cu certitudine este ca de pe Camino nu te mai intorci cum ai plecat. Si fiecare are experientele si trairile lui. Pentru ca fiecare pleaca cu un scop, si are fricile lui si ingerii lui si destinul lui. Nu pot spune decat atat, daca simtiti ca vreti sa faceti acest drum, porniti! Pentru ca nimic nu va mai fi ca inainte, indiferent ce. Camino te aduce in fata ta nud, vulnerabil dar plin de tine. Daca ai curajul sa te vezi asa cum esti, bine... daca nu... nu. Esti ceea ce alegi sa fii!

Ce experiente neplacute ai avut pe acest drum, in afara de durerile de picioare?

La un moment dat drumul duce la o cruce mare-mare, Croce di ferro, incercuita de multe-multe pietre care reprezinta trecutul pelerinilor care au ajuns pe acolo. Da, este un simbol, dar totul este un simbol. Incarci piatra cu trecutul tau cu grijile, obsesiile si tot ce ai reprezentat pana in acel moment si pornesti mai departe ca o coala alba de hartie pe care-ti scrii restul existentei tale incarcata de lumina, iubire si constienta. Ce poate fi mai frumos? Pentru ca acest Camino nu este altceva decat "drumul" tau, al meu, al fiecaruia dintre noi. Ultreia! (inainte) Acum cand privesc in urma nici nu-mi mai par neplacute. Chiar imi vine sa rid. Intr-una dintre zile, dupa ce facusem vreo 27 km, si eram obosita si flamanda, nu am mai gasit locuri de dormit la albergue. Si a trebuit sa dorm intr-o sala de sport uriasa, nu am mai prins apa calda, mi-a fost foarte frig si... si ce mai conteaza... A fost o provocare pe care am primit-o asa cum a venit. Dezamagita putin de lipsa apei. Sau intr-o alta seara un domn din Germania mi-a spus pe un ton foarte apasat, ca e patul lui acela (dormeam 18 suflete in camera) pe care-mi pusesem un tricou la uscat... adica pe marginea patului. Asta e, pentru o noapte acel pat care apartinuse miilor de pelerini care trecusera pe acolo, era al lui... Intr-o alta noapte am dormit cu un liliac in camera. N-am dormit nici eu, dar nici bietul liliac. A doua zi am facut doar 9 km. Dormeam pe mine. Viata... pur si simplu viata.

Care a fost primul lucru pe care l-ai facut dupa ce te-ai intors acasa?

Am vrut sa ma intorc pe Camino. Voiam inapoi intre pelerinii care te intampinau cu "Buen camino", voiam sa mananc tortilla de patatas si sa ascult povestile pelerinilor la un pahar cu vin. Am dat peste agitatia si incrancenarea oamenilor din Romania si mi-am dat seama ca marea mea provocare abia acum incepe. Sa reusesc sa-mi pastrez acea stare de liniste interioara si bucurie in aceasta "jungla" pe care o reprezinta civilizatia urbana. Doamne, ce voiam inapoi!

Cu cine ti-ai fi dorit sa te intilnesti pe Camino si sa stai de vorba?

Cu nimeni si cu toata lumea. Nu am plecat la drum ca sa ma intilnesc cu cineva. Nu-mi ajungea cat socializam si cat vorbeam in tara? Si totusi am descoperit niste lucruri despre mine. Pe Camino nimeni nu stia ca sunt Mihaela Tatu de la televizor. Si totusi oamenii gravitau in jurul meu si se bucurau tare de prezenta mea. Ziceau ca le umplu sufletul cu optimism si buna dispozitie. Si cateodata eram eu cea obosita si ma durea tot. Degeaba, reactia lor era aceiasi. Imi spuneau "smiley face" sau "bright eyes". Asa m-am gandit ca poate am rostul meu in viata asta. Si daca tot am primit niste daruri si niste informatii, trebuie sa le impartasesc si celorlalti. Cand dai, locul ramas liber se umple la loc. Si iar vin si zic... iata-ma-s!

Crezi ca acest drum te-a ales pe tine sau invers?

Eu cred ca acolo undeva, in Univers exista un maestru papusar, care aranjeaza lucrurile pentru noi. Sunt persoane docile care vad in jurul lor si-n ele tot ce trebuie schimbat/ modificat/ transformat, ca sa evolueze. Daca vor sa evolueze. Si sunt altele mai incapatanate/ rebele/ indaratnice, care au nevoie de momente mai "dure", de soc, pentru a constientiza ca trebuie sa renunte la atasamente sau obiceiuri nesanatoase pentru evolutia lor. Si atunci acel cineva, eu ii spun Dumnezeu, iti favorizeaza situatii din care tu trebuie sa inveti. Asa cred ca s-a intamplat cu mine. Doamne-Doamne a mijlocit/ favorizat/ regizat intalnirea dintre Camino si mine. Si felul in care l-am parcurs a fost altfel decat al altora. Am mers ultimele zile cu romanca din Suceava, Carmen, cu care am legat si o prietenie foarte frumoasa. Ea n-a avut nimic. Nu tu basica, nu tu rosatura, nu tu tendinita. Avea alta poveste si alte lucruri de ajustat probabil. Intalnirea mea cu Camino a fost una consimtita. Camino m-a strigat iar eu m-am dus. Simplu.

Ce-ar fi fost Mihaela Tatu fara Camino?

Wow... Ma faci sa-mi amintesc cum am fost si nu mai voiam sa ma intorc in trecut, nici macar pentru un interviu. Credeam ca stiu cine sunt si ca ma cunosc. Credeam ca sunt inteleapta si toleranta. Credeam ca ma vindecasem de atasamente, fata de orice si oricine. Credeam ca am ambitie, dar nu de ambitie aveam nevoie, ci de vointa. Mi-am dat seama cum e cu "hranirea" cu energie, prana. Mi-am dat seama ce inseamna sa fii tot in tot si totul in tine. Mi-am dat seama ca sunt ceea ce aleg eu sa fiu si mai ales ca eu ma oglindesc in ceilalti, iar ceilalti se oglindesc in mine. Mi-am dat seama ce inseamna se daruiesti iubire si ce inseamna sa fii tu insuti. Mi-am dat seama ce inseamna "fiinta de lumina". Si mi-am mai dat seama ca oricat citesti despre orice, daca nu aplici ramai doar un cititor. Mi-am dat seama ca orice ar zice oricine, vreau sa fiu si sa raman o traitoare. Fara Camino as fi continuat sa fiu o masca, ce se raporteaza la alte masti, uitand cu timpul cine sunt cu adevarat, care sunt adevaratele valori si cat de frumoasa este viata. Fara Camino n-as mai fi facut cunostinta cu mine si cu Dumnezeul din mine. Si este o stradanie sa nu uiti cine esti, repet, in aceste vremuri de mari transformari si provocari in toate sensurile si in toate planurile. Din cand in cand ma mai trezesc asa singura ca silabisesc... Camino de Santiago de Compostela... DRUMUL... Ultreiaaaa!